Despre Isus nu știu să spun decât atât: cred că este persoana care a suferit cel mai mult pentru felul în care arătăm noi, oamenii. Căruia i-a păsat ca nimănui pe lume. De aici și nebuneasca Lui încercare de a crea o nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior.

Nimeni, vreodată,  nu ne-a propus o schimbare din adâncuri de o asemenea anvergură.

Însă e specia umană capabilă să răspundă la o asemenea provocare, venită din partea cuiva care s-a așezat simultan în afara și înăuntrul ei? Sau: va fi ea în stare vreodată? Este ea în stare de o răsturnare de comportament, care ar urma să ne scoată din spațiul mizeriei noastre constitutive? Din ceea ce, în termeni biblici, este numit „cădere”, dar care în fapt nu este decât un stadiu de trecere ce poate sfârși tot atât de bine cu o apocalipsă sau cu nașterea hrisalidică a unei alte omeniri? Vom fi noi pregătiți vreodată pentru marele salt care să ne ridice deasupra noastră, pentru a ne despărți definitiv de o specie a cărei istorie nu are cum să nu ne umple de dezgust și rușine?

Isus a gândit acest salt în termenii unei experiențe divine. De ce a luat ea forma înfruptării dintr-un trup? Și ce „gust” are trupul acesta?

Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu mâncați trupul Fiului omului și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viață în voi înșivă. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană și sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine și Eu rămân în el. După cum Tatăl care este viu M-a trimis pe Mine, și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa cine Mă mănâncă pe Mine va trăi și el prin Mine”. (Ioan 6, 53-57)

Totul, în înțelegerea mesajului cristic, pornește de la măsura în care putem să ne reconsiderămfelul de a fi. Când Isus se referă la trupul Său și apoi, în ocurență, la noi, oamenii, folosind metafora frângerii pâinii, suntem noi capabili să ne gândim la altceva decât la un trunchi dotat cu picioare, mâini, cap, gură, ochi? Și-atunci ce vrea să însemne „a mânca trupul Meu”? De unde să începem? Despre ce „trup” este vorba? Ce suntem noi?

Suntem, desigur, trupul nostru și totuși nu suntem trupul nostru. Micul domn Friedemann din nuvela lui Thomas Mann nu este trupul lui mic, ci sufletul lui îndrăgostit de doamna von Rinnlingen, rănit de moarte de ea și care-l face, în cele din urmă – el, sufletul – să moară. El, sufletul micuțului domn, ia decizia să moară, și nu trupul său. El nu mai poate trăi, în timp ce trupul, considerat în sine, ar putea. Suntem înalți sau scunzi, grași sau slabi, cu ochi căprui sau albaștri, tineri sau îmbătrâniți, dar ce legătură are asta cu faptul că, în nevăzutul nostru, suntem răi sau buni, drepți sau părtinitori, oameni de bine sau lichele perverse și că, în cele din urmă, ne-am ales, prin hotărârile noastre, într-un fel sau altul destinul? Ce suntem în mai mare măsură?

Chipul pe care-l întâlnim când ne cunoaștem unul pe altul și prin care ne identificăm și ne recunoaștem în lume? Sau felul nostru de a fi, firea noastră, caracterul nostru, adică dispoziția internă nevăzută a componentelor sufletului nostru, potrivit cărora reacționăm când suntem puși față în față cu viața și cu situațiile în care ea ne așază? Iar această  dispoziție cu adevărat nu se vede. Cel mai greu îmi e să văd „ceea ce stă în fața ochilor mei”, spune Wittgenstein. Iar când e vorba de oameni, de noi înșine, lucrul acesta e cu atât mai adevărat, tocmai pentru că ceea ce se află sub ochii mei poate foarte bine să adăpostească, ascunzându-l, pe nevăzutul și necunoscutul din mine. Tocmai pentru că adevărata mea realitate începe de-acolo de unde sfârșește partea din mine care se vede, nu există o relație directă între aparența noastră și ființa noastră ascunsă și nevăzută. Sigur, putem să ne purtăm bunătatea pe chip, dar tot atât de bine putem fi îngeri urâți la chip sau diavoli cu chip de înger. Și tocmai de aceea putem înșela, induce în eroare, seduce, putem fi escroci, duplicitari și ipocriți. Putem purta mască și, de aceea, putem lăsa impresia că suntem altceva decât suntem.

Unde, așadar, se află realitatea noastră mai reală și adevărul ființei noastre? În nevăzut, desigur, și nu în corpul nostru vizibil. În sufletul, și nu în trupul nostru.

De aceea, important nu e cum arată Isus, mai precis nu e deloc necesar ca El să fie frumos. Ajunge doar, ca semn al solidarității Lui cu noi, că își asumă, demonstrativ și pentru o clipă doar, un trup. Însă așa cum pe Socrate, cel mai urât atenian, Alcibiade îl descrie ca fiind omul cel mai frumos, asemuindu-l cu acele figurine hidoase de sileni care, odată deschise, vădeau înăuntrul lor figuri sublime de zei, la fel, la Isus, importantă e divinitatea lăuntrică a Ființei Sale. Chestiunea aspectului cristic nu are de fapt nici o relevanță și nu e întâmplător faptul că noi nu deducem mimica lui Isus decât din descrierea mișcărilor Sale sufletești, în Evanghelii nefiind vorba de ea niciodată în mod explicit, așa cum din Evanghelii nu primim nici o informație referitoare la statura Lui sau la orice alt detaliu ținând de aspectul Lui fizic.

Așadar „dă-ne nouă pâinea noastră spirituală…”, sau „pâinea vieții”, sau „trupul Meu este cu adevărat o hrană” înseamnă: Dă-ne, ca model de viață, frumusețea trupului Tău interior nevăzut. Dă-ne ca hrană frumusețea fericirilor de care ne-ai vorbit în Predica de pe munte. Dă-ne putința ca adevărata noastră ființă, cea nevăzută, să semene Ființei Tale, să fie adică în așa fel dispusă în alcătuirea ei, încât să putem răspunde răului cu bine, dușmanului cu iubire, mâniei cu blândețe.

Să observăm că rugăciunea Domnească, Tatăl nostru, în care ne rugăm pentru ártos epi-oúsios, pentru „pâinea supra-substanțială”, adică pentru „pâinea spirituală” , vine imediat după capitolul Fericirilor, și ceea ce ni se spune în ea că trebuie să-I cerem lui Dumnezeu nu poate să nu fie legat de versetele care au precedat-o: Pâinea Cerului este acel formidabil model comportamental cristic, care ne busculează și ne contrariază obiceiurile și care se desfășoară sub ochii noștri sub forma unor surprinzătoare recomandări; acestea, pentru cel care crede, trebuie să devină de-acum adevărata lui hrană.

 

 A te hrăni cu trupul lui Isus revine pur și simplu la a interioriza corpul Lui nevăzut în corpul tău nevăzut, înseamnă a te mișca în viață avându-I purtarea sub ochi și poruncile în suflet.

Aici survine pentru prima oară în istoria speciei umane ideea că există o hrană de o calitate aparte, una complet nouă, care nu poate fi gătită și mâncată ca atare, una care nu e pentru trupul vizibil, deși dovada existenței ei se face printr-o întrupare: întrupare a corpului invizibil – alcătuit dintr-un pumn de valori cardinale  având în centrul lor iubirea – în corpul vizibil al lui Isus.

Acest pumn de valori, amănunțit în componența lui în Predica de pe munte (Matei5, 3-12 și Luca 6, 20-23), este o hrană prin care Dumnezeu Însuși devine comestibil în actul donării Sale, plin de generozitate și de iubire infinităO hrană din care, mâncându-se, nu se mai moare,pentru că ea perpetueză în eternitate valorile pe care stă viața. Prin Isus spiritul (logos-ul, cuvântul) se dăși se dă ca hrană tuturor oamenilor, în măsura în care Isus propune pentru prima oară în istoria omenirii un comportament bazat pe o constelație de valori axate exclusiv pe iubireși bunătate, nu pe egoism, invidie, violență, ură și crimă.

Iar acest comportament se propune  pe sine ca model. Modelul cristic, alcătuit din fiecare vorbă a lui Isus și din fiecare gest și faptă a persoanei Sale, este hrana spirituală și „pâinea vieții”. Isus este pâine supra-substanțială întrupată, corp subiectiv care se încearcă pe El Însuși în suferință, pentru a-i convinge pe oameni să-și reformuleze eul invizibil în orizontul iubirii din care ideea vrăjmașului a dispărut cu desăvârșire. Oferirea acestei pâini nevăzute crescute în jurul iubirii nu mai reprezintă o viață asigurată de pe o zi pe alta ca în cazul manei primite de poporul lui Israel în pustiu, ci viața asigurată pentru o veșnicie în care nu mai există zile, tocmai pentru că valorile după care se ghidează ea n-au vârstă istorică.

Acesta este mesajul lui Isus. Celor care-l ascultă, Isus nu le propune, așadar, un act de canibalism („La auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei și ziceau: «Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?» – Ioan 6, 52), ci, rămânând în termenii metaforei pâinii, El le spune că Dumnezeu se distribuie oamenilor în puritatea unei etici care nu-și are (deocamdată) măsura pământească decât în El, Isus.

Acesta e mesajul nebunesc al lui Isus (“Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” –1 Corinteni 1.18), lucrul scandalos pe care contemporanii Lui n-au cum să-l înțeleagă („Vorbirea aceasta e prea de tot: cine poate s-o sufere?” – Ioan 6, 60), pentru că El rămâne de neînțeles tocmai în noutatea și incredibilul ofertei Lui.

Debutul capitolului, cel cu înmulțirea pâinilor, face ca mulțimea să coreleze prezența lui Isus (doar) cu mâncarea care apare în mod miraculos, fără truda prealabilă a obținerii ei. Înțelegerea ei se oprește în acest punct.

Însă, făcând minunea cu pâinile, Isus sugerează un tip de hrană și de hrănire fără precedent: oare nu există, asemeni pâinilor înmulțite, mâncate și care de fapt nu se termină niciodată („au umplut douăsprezece coșuri cu fărâmiturile care rămăseseră din cele cinci pâini de orz, după ce mâncaseră toți” – Ioan 6, 13), un bun din care, oricât ai consuma, nu se împuținează? Căldura sau lumina soarelui, de pildă, nu se împuținează în funcție de numărul de oameni care stau la soare. Dar nici prietenia nu se epuizează, împărțindu-se, între un număr finit de inși. Ea se distribuie între oricâți, fără ca substanța ei să fie în vreun fel afectată. Dar nu sunt la fel și bunătatea, mila, iubirea, sacrificiul, dragostea de dreptate, de adevăr și toate celelalte? Nu sunt toate valorile bune ale sufletului la fel? Nu te poți hrăni din ele clipă de clipă toată viața? Și nu e asta profitabil pentru toată lumea? Nu sunt toate valorile care te sporesc pâini ale spiritului?  Un gânditor român a numit aceste bunuri speciale bunuri care se distribuie fără să se împartă.Tocmai acest corpus spiritual, care aglutinează toată omenia din noi în jurul Lui, și care se distribuie fără să se împartă este învățătura lui Isus despre „pâinea vieții”, morala care, generalizată, ar modifica omenirea din temelii. Pâinea vieții e tocmai această colecție de valori pe care trebuie să se așeze viața pentru ca ea să fie bună.

Mulțimea stă în preajma lui Isus câtă vreme crede că acesta va repeta experiența și că, mâncând iarăși după voie, ea se va sătura încă o dată. De aceea își pierd interesul pentru El și Îl părăsesc în clipa în care Isus mută episodul înmulțirii pâinilor pe altă treaptă, vorbindu-le de  hrănirea cu „pâinea vieții”. Acesta e adevărul greu de conceput: că există un set de valori inepuizabil, centrat pe agápe, pe iubirea gratuită, iubirea care se dă fără să aștepte nimic în schimb; și că acest corpus spiritual le e transmis oamenilor printr-un model de viață și de moarte, modelul vieții lui Isus. „Eu sunt pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată…” (Ioan 6, 35). În Mine este o cantitate inepuizabilă de milă, iubire, bunătate. Acestea sunt pâinile nevăzute ale trupului Meu nevăzut. Luațși mâncați din ele. Ele sunt adevărata hrană. Pe ea, pe această pâine supra-substanțială, ártos epi-oúsios, v-am învățat s-o cereți când vă rugați lui Dumnezeu. În rest, nu trebuie decât să faceți ca Mine. Nu trebuie decât să Mă imitați(urmați).

După acest discurs mulțimile se împrăștie, cei mai mulți ucenici pleacă și Isus rămâne cu „cei puțini”, doar cu doisprezece dintre ei, care, nici ei, nu înțeleg mare lucru din spusele Lui. „Voi nu vreți să vă duceți?” (Ioan 6, 68), îi întreabă El, pregătindu-se pentru marea singurătate a crucii. Dar ei nu vor, căci simt că de-acum nu mai pot trăi fără Învățătorul care e El. Nu-L înțeleg nici ei pe deplin, dar Îl iubesc și-I fac credit. Nu știu nici despre ce trup vorbește Isus, nici despre ce sânge, nici despre ce nevăzut, nici despre ce veșnicie. „Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice.” (Ioan 6, 69)

„Cine mănâncă pâinea aceasta va trăi în veac.” Dar de ce nu poate fi primit acest mesaj și de ce e el resimțit ca un lucru care „scandalizează” (skandalízei – Ioan 6, 62), ca unul, adică, în care mintea „se poticnește”? În nici un caz pentru că este absurd (iudeii nu erau greci, ca să nu accepte paradoxul), în nici un caz pentru că nu poate fi în sine conceput și înțeles, ci pentru că reperele de înțelegere ale contemporanilor lui Isus (și, ca să fim onești, ale întregii omeniri de după el) se împotmolesc într-o comunitate,  într-un „trib” (națiune), într-o „Lege”, într-o religie anume, în istoria particulară a câte unei comunități, pe scurt, într-un fragment de umanitate. Isus gândește planetar, acolo unde noi suntem obișnuiți să gândim particular și „național”. Iudeilor, care ascultându-L pe Isus, se raportează strict la Dumnezeul care a făcut legământul cu poporul ales și i-a însoțit istoria, Isus le vorbește de un Dumnezeu universal, care vine de dinainte de Avraam, un Dumnezeu al Genezei scăldat de astădată în compasiune și iubire pentru creația Sa. Un Dumnezeu care imprimă omenirii o grilă de valori universale, nemaiafectate de condiția căderii, a crimei și de relativismul istoriei.

Dacă oricine, acceptând provocarea unei reconstrucții din adânc, poate primi pâinea nevăzută a vieții, înseamnă că oricine, la rândul lui, o poate da mai departe.

La limită, oricine poate deveni apostolul laic al lucrurilor care-și ascund frumusețea în nevăzutul lor. Adevărul e că miza vieții se joacă mereu în nevăzut. „Ce-ar fi să-i dezbrăcăm mai întâi sufletul?” îi întreabă Socrate pe prietenii lui când aceştia, lău­dându-i-l pe frumosul Charmides, îi pro­pun tânărului să-şi dezgolească o clipă trupul.

Nu este în fond prea multă imagine și cult al aparenței în lumea noastră? Nu suntem tot timpul părtași la un desfrâu al privirii? Până și credința este trăită astăzi scenografic, cu fast vestimentar, difuzoare și televiziuni.

Mai e loc undeva, între toate acestea, pentru împărăția aceea mică cât bobul de muștar?

Gabriel Liiceanu “Pâinea Vieții”

integral  pe   contributors.ro

Urmareste-ne si da-ne un like:
Categories: EDITORIALE

Facebook
Facebook
YouTube