Preot Iosif Trifa

Să creştem în toate privinţele, “până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.

Ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură… ci, credincioşi adevărului, în dragoste… să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.”

(Efeseni 4,13-15)

Ce cuvinte scumpe sunt acestea pentru noi şi mântuirea scump-sufletului nostru! O asemănare minunată se află aici. Hristos este pus în mijlocul nostru ca un “om mare”, cu “statură deplină”, iar noi stăm în jurul Lui ca nişte copii ce trebuie să creştem până vom ajunge la “înălţimea” Lui.

Un pictor a pus această asemănare în preafrumoasa icoană de alături. Isus se vede în icoana aceasta ca un “om mare”, iar cei din jurul Lui, în creştere. Unii sunt prunci mici. Alţii, mai mari, alţii şi mai mari; cu toţii tinzând să ajungă la “înălţimea staturii” lui Isus Hristos.

O, ce taină mare este taina mântuirii sufleteşti! Şi, o, cum îşi închipuie cei mai mulţi oameni că pot dobândi mântuirea cu fel de fel de nimicuri! A fi un creştin adevărat şi a dobândi mântuirea sufletului înseamnă, preaiubiţii mei fraţi, să creştem neîncetat în cele duhovniceşti. Întocmai precum am crescut cu corpul, aşa trebuie să creştem şi cu duhul, cu cele duhovniceşti. Când ne uităm peste fotografiile noastre personale, ne vedem cum am crescut an de an. Întrebarea este însă: oare am crescut noi şi în cele sufleteşti? Ori în cele sufleteşti am rămas tot nişte copii slabi şi neajutoraţi?

O, câţi oameni au crescut mari cu trupul, dar au rămas prunci răi cu duhul! E plină creştinătatea de astfel de oameni. Sărmanii! Îi vezi cum se clatină ca pruncii, în cele sufleteşti. Îi vezi cum cad la fiecare pas, doborâţi de vântul ispitelor.

Mântuirea sufletului e însoţită, iubiţii mei, de porunca: Să creştem în cele duhovniceşti! Şi e însoţită de întrebarea: Cum să creştem în cele duhovniceşti?

Răspunsul e simplu: ca să creştem în cele duhovniceşti, ne trebuie mâncare duhovnicească. Nimeni nu poate creşte fără să mănânce. Aşa e şi cu creşterea cea duhovnicească. Iar mâncare duhovnicească, slavă Domnului, este destulă şi se poate afla fără nici o greutate şi cheltuială.

Mâncare duhovnicească ne îmbie, în primul rând, Biserica prin Tainele şi învăţăturile ei. Aici ni se dă şi mâncarea mâncărurilor duhovniceşti: preacurat Trupul şi preasfânt Sângele Domnului.

O altă mâncare, neapărat de lipsă pentru creşterea noastră cea duhovnicească, este apoi rugăciunea cea adevărată. Cine nu se ştie ruga cu putere… cine nu trăieşte o viaţă de rugăciune nu poate creşte în cele duhovniceşti.

Biblia este, mai departe, o minunată şi neîncetată mâncare duhovnicească. Biblia este o minunată cămară cerească, plină cu hrană sufletească din care poate lua oricine. Aşa a voit Dumnezeu ca Biblia să aibă mâncare duhovnicească pentru toţi. Să aibă mâncare şi mai uşoară, şi mai grea. Pentru cei începători, pentru copiii care încep a creşte în cele duhovniceşti, Biblia are lapte şi mâncare uşoară. Iar pentru cei mai mari, ea are şi mâncare mai grea. Pe oricine se hrăneşte mereu cu mâncarea cea minunată din Biblie, îl vezi cu ochii cum creşte în Domnul.

Dacă Oastea Domnului a făcut vreo izbândă în ţara aceasta, apoi izbânda e tocmai aceea că a pus Biblia în mâna poporului şi că prin Biblie a împărţit prin ţară pâinea vieţii printre cei flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu. Eu am văzut cu ochii mei oameni care au intrat în Oastea Domnului abia silabisind şi, peste puţină vreme, citeau şi grăiau din Biblie de parcă ar fi umblat la Teologie. Cartea aceasta este Cartea lui Dumnezeu şi ea face şi azi minuni mari în viaţa celor care o citesc cu credinţă şi se hrănesc cu regularitate din cuvintele ei.

Cărţile şi foile religioase, şi ele sunt o hrană duhovnicească de mare însemnătate.

De zece ani, eu îmi topesc mereu viaţa în truda şi munca de a-i alimenta, de a-i hrăni, prin cărţi şi prin foaia “Oastea Domnului”, pe cei apucaţi în calea mântuirii. Pierd foarte mult acei care se lipsesc de această hrană făcută cu mari jertfe.

Mai sunt ele şi alte mâncări duhovniceşti, dar să ştiţi, iubiţi mei, un lucru: creşterea cea duhovnicească este condiţionată de o cerinţă care se ridică mai presus de toate. E legată de “creşterea noastră în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” – cum îi zice Apostolul Petru.

(II Petru 3,18).

“Cunoştinţa lui Isus Hristos” este măsura creşterii noastre, “pentru că Dumnezeu a voit ca toată plinătatea să locuiască în El” (Coloseni 2,9). În El locuieşte toată plinătatea lui Dumnezeu. În El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Coloseni 2,3). Isus a fost făcut de Dumnezeu pentru noi: înţelepciune, dreptate, sfinţenie şi răscumpărare

(I Corinteni 1,30).

Numai cine a intrat în “cunoştinţa Domnului Hristos” poate creşte în cele duhovniceşti. Numai cine a intrat în această “cunoştinţă” poate ajunge la taina tainelor: la taina răscumpărării noastre prin scump sângele Lui.

Cine n-a intrat în “cunoştinţa Domnului” şi cine n-a ajuns prin această “cunoştinţă” la picioarele Crucii nu poate creşte în cele duhovniceşti.

De aceea zice Apostolul Ioan: “Cine are pe Fiul are viaţa; cine nu are pe Fiul nu are viaţa” (I Ioan 5,12). Cine cunoaşte pe Fiul cunoaşte pe Tatăl; cine nu cunoaşte pe Fiul nu cunoaşte pe Tatăl.

De aceea îi îndeamnă Apostolul Pavel pe “fraţii” lui atât de stăruitor: “Mă rog lui Dumnezeu să vă dea duh de înţelepciune şi descoperire în cunoaşterea lui Isus Hristos” (Efeseni 1,17). “Să creştem în toate privinţele, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu… ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4,13-15). “Să ne ţinem strâns de Capul (Isus Hristos), din Care tot trupul hrănit şi bine închegat cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu”

(Coloseni 2,19).

Acest îndemn îl repetă şi Apostolul Petru: “Şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca să creşteţi spre mântuire” (I Petru 2,2). “Voi deci, preaiubiţilor, … creşteţi în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”

(II Petru 3,18).

Tu, fratele meu, poţi face multe, multe, pentru sufletul tău, dar toate acestea n-ajută la mântuire şi nu-ţi aduc mântuirea până nu intri în “cunoştinţa lui Isus Hristos” şi n-ajungi la picioarele Crucii Sale.

Nu se poate tăgădui adevărul: creştinismul de azi a dat un fel de faliment, iar falimentul a venit pentru că creştinismul de azi a ajuns un creştinism fără Hristos; lipseşte din el “cunoştinţa lui Hristos”. Cuvintele cu care Evanghelia din ziua de Paşti vesteşte venirea lui Isus în lume: “Între ai Săi a venit (Isus), dar ai Săi nu L-au cunoscut pe El, dar celor ce L-au cunoscut le-a dat lor putere să se facă fiii lui Dumnezeu” (Ioan 1,11-12), stau şi azi în picioare.

Mie mi se aduce vina că vorbesc prea puţin despre Sfânta Biserică şi Sfintele Taine. Da! E adevărat. De zece ani de zile, eu vorbesc mai mult despre “cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”; şi până voi închide ochii şi mi se va închide graiul tot despre ea voi vorbi mereu, pentru că fără această “cunoştinţă” nici Biserica în care slujesc, nici Tainele pe care le administrez n-au puterea pe care trebuie să o aibă.

Cunoştinţa şi cunoaşterea cea adevărată a lui Isus Hristos sunt temeiul mântuirii noastre. Fără această cunoaştere, omul nu poate cunoaşte cu adevărat nici Biserica şi nu poate folosi cu folos nici Tainele ei. Falimentul creştinismului este o Biserică fără Hristos, iar culmea falimentului este o Taină fără Hristos.

În cartea “Mai lângă Domnul meu” am arătat câteva pilde grozave despre ce înseamnă, spre exemplu, Sfânta Împărtăşanie fără cunoaşterea lui Hristos (în predica: “Eu sunt Pâinea vieţii”).

Dar, dacă fiii Bisericii în care slujesc Îl cunosc cu adevărat pe Isus cel Răstignit, – atunci şi Biserica e vie şi lucrează, şi face adevărate minuni.

Cunoştinţa lui Hristos ne duce apoi şi la o altă condiţie a creşterii şi mântuirii noastre sufleteşti. Ne duce la smerenie, la umilinţă.

Cunoaşterea cea adevărată a lui Isus Hristos trebuie să facă din tine cel mai smerit şi umilit om din lume. Ca să creşti în Domnul, trebuie mai întâi să te micşorezi pe tine însuţi, după pilda Celui ce S-a smerit până la moartea crucii. Să ne aducem aici neîncetat aminte de pilda Sfântului Ioan Botezătorul care, în clipa când L-a aflat pe Domnul, a rostit mult grăitoarele cuvinte: “El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3,30). Din ce te vei smeri mai mult, vei creşte mai tare.

Dar creşterea duhovnicească mai are o condiţie pe care trebuie să o spun de la început.

Ca să poţi creşte, trebuie mai întâi să te naşti. Tot aşa şi în cele duhovniceşti. Ca să poţi creşte în Domnul, trebuie mai întâi să te naşti din nou. Iar această naştere este, preaiubiţii mei fraţi, ruperea totală cu lumea, cu duhul acestei lumi; predarea vieţii noastre în întregime Domnului şi începerea unei vieţi noi cu El. Această naştere este schimbarea din temelii ce s-a făcut în casa lui Zaheu şi în casele şi în sufletele tuturor pierduţilor care L-au primit cu adevărat pe Domnul. Fără acest început, fără acest hotar de viaţă nouă, toate sforţările mântuirii noastre sunt zadarnice.

De când eram copil mi-aduc aminte de nişte ouă la care se plinise vremea să dea pui. Ouăle erau în casă şi vedeam cum ies, rând pe rând, puii din ele. Dar dintr-un ou, puiul nu putea ieşi. Se zbătea să iasă şi nu putea. Oul se mişca cu puiul prin casă şi noi, copiii, râdeam.

Puiul din ou era viu. Dădea semne de viaţă, dar îi lipsea viaţa cea adevărată, fiind închis în găoacea oului.

Aşa e şi cu creştinul care vrea să se mântuiască fără să iasă din lume. Năzuinţele lui sunt bune. Dă semne de viaţă duhovnicească, dar, până nu iese din găoacea lumii, totul e încă în zadar. Nu are viaţa cea adevărată şi nu poate creşte în Domnul.

Iar când iese din găocile lumii, abia atunci vede strălucirea Dumnezeirii. Abia atunci vede nebunia şi pierzarea în care a trăit. Abia atunci devine un “om nou” şi începe a creşte în Domnul.

Eu mă gândesc chiar la mine şi la viaţa mea. Mulţi, mulţi ani am fost şi eu un om complet lumesc. Chiar ca preot la ţară, eram, într-o bună parte, un om lumesc. Duminica dimineaţa slujeam la altarul Domnului, iar după-amiaza “mă distram” pe la cârciumă. Trăiam şi eu în judecata nebună că sunt preot numai cât stau “îmbrăcat în hainele de slujbă”; încolo sunt şi eu un om ce trebuie “să-şi trăiască viaţa”.

Această cumplită judecată, care – durere! – se mai menţine şi azi, mă împărţise în două: în omul cel de la altar şi în celălalt, de prin sat şi de la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusă să locuiască împreună cu întunericul.

Slăvit să fie Domnul că nu m-a lăsat să pier în această nebunie de suflet pierzătoare. Am început să mă trezesc la o viaţă nouă. Eram numai în “găoace”. Dădeam semne de viaţă, dar eram încă “din lume”

(Ioan 15,19).

Eu simt că am început a creşte de când am fost la Ierusalim. Bunul Dumnezeu m-a învrednicit să cercetez locurile sfinte pe unde a umblat şi a învăţat scumpul nostru Mântuitor. Am plâns pe locul unde Domnul S-a răstignit pentru mine şi pentru păcatele mele. Cu lacrimi fierbinţi am făcut în acest loc făgăduinţa să-mi pun toată viaţa în slujba Lui, să mă jertfesc pentru El şi pentru lucrul Lui, să trăiesc numai pentru El şi pentru lucrul Lui.

Pe locul unde a stat înfiptă crucea răstignirii, am făcut un fel de hotărâre, un fel de legământ pentru o viaţă nouă. Am făcut acest legământ, rugându-mă:

Isuse, preadulcele meu Mântuitor! Tu ştii că am adus aici o hotărâre. Am adus hotărârea să trăiesc o viaţă cu Tine. Să trăiesc o viaţă numai pentru Tine, să mă jertfesc pentru Tine şi pentru lucrul Tău. Am adus aici această hotărâre, să o întăresc cu sângele Tău, căci fără acest sigiliu, hotărârea mea nu are nici o putere. Eu depun aici, în faţa Crucii Tale, hotărârea mea şi mă rog cu lacrimi fierbinţi pentru pecetea sângelui Tău. Eu sunt sub braţele Crucii Tale, Doamne. Să picuri peste mine neîncetat sângele iertării şi împăcării mele cu Dumnezeu. Spală cu sângele Tău trecutul meu cel păcătos şi dă-mi Har şi putere să încep o viaţă nouă. Dă-mi lacrimi, o, Isuse al meu, să mă plâng pe mine şi păcatele mele. Şi dă-mi putere, o, Hristoase al meu, să mă răstignesc împreună cu Tine, ca, de acum înainte, să nu mai trăiesc eu, ci Tu, Doamne, să trăieşti în mine (Galateni 2,20)… Să nu mai fiu al meu, ci să fiu al Tău, să fiu cu totul al Tău, să fiu numai al Tău, căci Tu m-ai răscumpărat cu un preţ atât de mare

(I Corinteni 6,20).

Începând cu acest legământ, cu această predare Domnului, eu simt că am început a “creşte”. Departe de mine gândul că aş avea “înălţimea” cerută. Stărui însă în legământul de la Ierusalim. De câte ori satana şi lumea îmi pun în faţă ispita şi păcatul, Duhul Sfânt îmi aduce aminte de legământul de la Ierusalim.

Am făcut această mărturisire personală, iubiţii mei, ca să vă atrag atenţia asupra legământului Oastei. Oastea Domnului este un legământ de cea mai mare însemnătate pentru creşterea noastră în Domnul. Clipa cea mai hotărâtoare din viaţa unui suflet care intră în Oastea Domnului trebuie să fie acest legământ.

Legământul nostru trebuie să fie un hotar de viaţă nouă, un început de viaţă nouă, un început de creştere în Domnul.

Legământul cu care intră cineva în Oastea Domnului este, trebuie să fie, ziua naşterii lui celei duhovniceşti – cum foarte nimerit a spus fratele Oprişan de la Bucureşti. Începând cu această zi a naşterii, ostaşul trebuie să crească mereu în Domnul.

Aşadar vedeţi, creşterea cea duhovnicească cere multe, multe lucruri de seamă. Ce lucru dureros este să vezi creştini care îşi închipuie că pot creşte în cele duhovniceşti cu câteva cruci aruncate cu grabă seară şi dimineaţa şi cu câte un “Tatăl nostru” spus la repezeală.

Apostolul Pavel spune că “omul nostru cel dintâi e din pământ, iar omul al doilea e din cer” (I Corinteni 15,47). Ce dureros e să vezi cum oamenii dau tot pentru “omul cel din pământ”, iar pentru cel din cer dau “bucatele cele mai slabe”, ca oarecând Cain din Biblie.

Dar, de altă parte, ce bucurie e să-i vezi pe cei ce cresc în Domnul! Să-i vezi cu ochii cum cresc în cele duhovniceşti. Eu mă bucur nespus, iubiţii mei, că şi voi aţi crescut, văzând cu ochii. Pe mulţi dintre voi v-am văzut crescând sub ochii mei. Eraţi nişte “prunci slabi”, şi azi umblaţi ca nişte “oameni mari” în căile Domnului.

Fratele meu! Mântuirea sufletului îţi pune întrebarea: Cât eşti tu de mare în Domnul? Tu poate eşti încă un copil slab şi neajutorat. Dar nu dispera. Apropie-te de Domnul, predă-te Lui neîncetat şi El îţi va ajuta să umbli şi să creşti.

Aţi văzut cum îşi învaţă mama copilul să umble. Îl pune în picioare la o anumită distanţă şi apoi îl cheamă în braţele sale. Îi întinde braţele, pentru ca el să capete îndrăzneală a păşi.

Aşa face şi Domnul cu cei “născuţi din nou”, cu cei ce o rup cu lumea şi cu păcatele. Îi învaţă “să păşească”. Îi învaţă să umble pe picioarele cele sufleteşti. Iar când cad, Domnul îi ridică în braţele Sale.

Oh! A cădea, a greşi este lucru omenesc, dar este o mare deosebire între a “cădea” plângând în braţele Domnului şi a cădea râzând în braţele diavolului. Un ostaş al Domnului “cade” în braţele Lui şi, cu ajutorul Lui, iarăşi se ridică şi iarăşi păşeşte înainte, până ce “a crescut” peste vârsta căderilor şi a învăţat a umbla în căile Domnului.

Şi apoi, iubiţii mei fraţi, să nu uităm o datorie. Dacă Domnul Dumnezeu ne-a ajutat să creştem în El – apoi să-i ajutăm şi noi pe alţii să crească.

Aici vă rog însă să grijiţi asupra unui lucru. Cei mai mulţi oameni n-au poftă de mâncare duhovnicească. Atunci când omul e bolnav, n-are poftă de mâncare, îi e greaţă de mâncare. Aşa e şi cu cel bolnav cu sufletul. Aşa e şi cu cel ce boleşte în patimi şi în păcate. El n-are poftă de mâncare duhovnicească. Nu poate suferi mâncare cea duhovnicească.

Şi atunci ce e de făcut? Ceea ce ne învaţă Apostolul Pavel: să ne apropiem de astfel de “bolnavi” cu mâncare uşoară, cu lapte (I Corinteni 3,2). A te apropia de ei cu “carne”, cu mâncare prea grea, e o greşeală. Să ne apropiem de ei cu mâncare uşoară şi să ne rugăm neîncetat Domnului, Doctorul nostru cel ceresc, să le redea “sănătatea” pierdută.

Iubiţii mei fraţi! Sunt aproape zece ani de când fac mereu osteneli şi jertfe, ca să dau hrană duhovnicească celor intraţi în Oastea Domnului. Mă topesc mereu în râvna de a vă da “mâncare” fie cu cuvântul, fie cu foaia, fie cu cărţile Oastei. Şi mă bucur, iubiţii mei, văzând că “n-am alergat şi nu m-am ostenit în zadar” (Filipeni 2,16). Pentru ostenelile şi jertfele mele, creşterea voastră cea duhovnicească este mângâierea mea şi bucuria mea.

Mă uit peste voi, fraţii de aici, şi mă uit cu ochii cei duhovniceşti peste fraţii din toată ţara – şi mă bucur văzând cum aţi crescut şi creşteţi mereu în Domnul. Mă bucur că nu aţi stat pe loc şi vă rog să nu staţi, căci doar, mai mult ca oriunde, aici stă în picioare regula: cine stă pe loc dă înapoi, cine nu creşte se miceşte. Să creştem în Domnul!

Doamne Isuse, ajută-ne să putem creşte în toate privinţele, ca să nu mai fim nişte copii slabi, purtaţi încoace şi încolo de vânturile ispitelor. Ajută-ne, Doamne, să putem creşte mereu, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi la bogăţia cunoştinţei Tale. Iar când cădem, fie-Ţi milă, Isuse Bunule, şi, ca pe nişte copii ai Tăi, ridică-ne iar în braţele Tale. Întăreşte ne mereu, să creştem în toate privinţele, până vom ajunge toţi la statura de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii Tale.

Preot Iosif Trifa

Urmareste-ne si da-ne un like:
error
Facebook
Facebook
YouTube
YouTube