A cui mai eşti tu, dulce cântare-n care toţ
îşi află sân şi lacrimi de mamă sau de soţ?
Când toţi te uită-n clipa când şi-au ajuns un ţel,
tu mai rămâî a Celui ce plânge singurel…
A cui eşti tu durere, de care fraţii fug?
A cui rămâi tu – Cruce, tu – sarcină şi jug?
Când vine vremea Jertfei şi-n lacrimă înoţi,
tu mai rămâi a Celui ce-ndură pentru toţi…
A cui eşti Tu, Iubire, ce plângi pe străzi pustii,
căutând pierdute mame, căutând pierduţi copii?
Când pofta şi cruzimea ucid tot ce-i curat,
tu mai rămâi a Celui ce suferă uitat…
Al cui mai eşti Tu, Dulce Mântuitor Străpuns,
când chemi spre nicăierea şi-aştepţi un nerăspuns?
Când gheaţa şi sfidarea Ţi-s cuie de oţel,
Tu mai rămâi a celui ce suferă la fel…